Drăgă Mihnea ...

Prima postare e un comentariu pe care l-am scris pe blogul unui coleg de liceu, Mihnea Stoica, care se îndeletniceşte cu dreptul şi cu politica ... socialistă. Ultima postare de pe blogul lui Mihnea are titlul O mostră de revizionism maghiar? (e vorba despre nişte obiecte cu harta Ungariei Mari care se vindeau la Lacu Roşu). După ce am citit-o, i-am răspuns lui Mihnea. Răspunsul meu scurt a fost "Nu", dar reproduc întregul răspuns în spaţiul ce urmează.

Îmi pare rău, Mihnea, să văd că nu faci altceva decât să duci mai departe comportamentele ultranaţionaliste, neraţionale, neproductive şi de-a dreptul xenofobe care au fost cultivate cu grijă, fără responsabilitate şi fără judecată în rândul românilor de decenii întregi.

Faptul că se vindeau insigne cu harta Ungariei Mari (Ungaria de azi la care-i sunt adăugate teritorii din Ucraina, Slovacia, Austria, Croaţia, Serbia şi România) nu e un act xenofob sau antistatal la adresa României. Şi eu am dreptul să consider că Bucovina de Nord şi Cadrilaterul aparţin de drept României fără a-i urî pe ucrainieni sau pe bulgari şi fără a comite vreun act imoral în cazul în care aş fi etnic român în una din cele două ţări şi aş acţiona în coformitate cu convingerile mele; nu înseamnă, totuşi, că am dreptate sau că nimeni nu are voie să mi se opună. În mod similar, şi maghiarii au dreptul să conteste o stare de fapt a graniţelor. În fond, chiar dacă Ungaria Mare se referă la graniţele politice, se referă în acelaşi timp şi la teritoriile locuite de ungurime şi are şi o latură spirituală, e un bun spiritual.

Problema nu sunt magneţii de frigider sau brelocurile cu Ungaria Mare. Dând atenţie lor, românii ultranaţionalişti (în mare parte manipulaţi de propagandă să fie ultranaţionalişti) nu apără cu nimic integritatea României, ci adâncesc adevărata problemă în relaţia dintre români şi maghiari: faptul că mare parte din maghiari trăiesc segregaţi de români, nu cunosc (sau au impresia că nu cunosc) limba romană la un standard eficient şi pornesc cu handicapul reticenţei faţă de români în orice întreprindere la care se îmbarcă. Şi nu e doar vina maghiarilor, ci şi a românilor ultranaţionalişti care fie împing maghiarii la astfel de concluzii, fie nu fac nimic pentru a comunica cu ei.

O atitudine mai deschisă faţă de maghiarime în care, bineînţeles, se renunţă la remarci şi acte ultranaţionaliste care sunt inutile, nefolosind cu nimic României, o astfel de atitudine, deci, nu ar putea să nu ducă la reducerea receptivităţii ideilor ultrantionaliste în rândul maghiarilor (mai ales la cei tineri mă refer acum, care ar depăşi momentul în care-i văd pe români "valahi opincari" şi poate chiar variata politică a "Ungariei Mari") şi la sporirea cooperării dintre maghiari şi români. Şi, de ce să nu menţionăm, ultima ar avea şi ca efect, pe lângă sporirea sentimentului de siguranţă şi a încrederii în posibilitatea de a beneficia de suficiente oportunităţi de dezvoltare personală în contextul dat şi nu schimbându-l (imigrând în Ungaria, de exemplu), o viaţă economică mai activă care ar produce mai multe şi mai bune bunuri şi servicii.

Dar toate astea vin doar cu preţul renunţării la violenţă ultranationalista de orice tip, inutilă şi, în acelaşi timp, păguboasă pentru toată lumea.